“Procedura cu privire la cererile de valoare redusă în Noul Cod de Procedură Civilă (II) – reguli procedurale -” – avocat Anamaria MĂSTĂCĂNEANU

Procedura cu privire la cererile de valoare redusă reprezintă un nou mijloc procesual, introdus prin art. 1025-1032 din NCPC (Legea nr. 134/2010 republicată în Monitorul Oficial nr. 542 din 3 august 2012) ca o alternativă la procedura de drept comun și la cea a ordonanței de plată pentru soluționarea cu celeritate a litigiilor patrimoniale, atunci când valoarea obiectului acestora nu depășește 10.000 lei și nu vizează materiile exceptate de lege (art. 1025 alin. 2 și 3 NCPC).
Fiind o preluare a Regulamentului Parlamentului European și al Consiliului nr. 861/2007 privind stabilirea unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă[1], noua preocedură prezintă un caracter atipic față de concepția tradițională a procesului civil român, întemeiat pe principii precum citarea părților și oralitatea.

1. Procedură contradictorie scrisă
Deși art. 1029 alin. 1 NCPC instituie regula de principiu potrivit căreia procedura este scrisムși se desfăƒșoarムîn întregul ei în camera de consiliu, legiuitorul nu exclude de plano citarea părților, ci precizează în alin. 2 cazurile în care aceasta se poate dispune: dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar (dată fiind formularea extrem de permisivă și obișnuița instanțelor de a aborda cu maximă prudență procedurile care nu implică înfățișarea părților, este de presupus că, cel puțin la început, în multe situații se va opta totuși pentru citare) sau la solicitarea uneia dintre părți, cu precizarea că refuzul instanței se motivează în scris și nu poate fi atacat separat.
Procedura presupune utilizarea unor formulare pretipizate, aprobate prin Ordin al Ministrului Justiției[2], respectiv formularul de cerere (art. 1028 alin. 2 NCPC), formularul pentru completarea sau/și rectificarea formularului de cerere (art. 1028 alin. 4 NCPC) și formularul de răspuns (art. 1029 alin. 4 NCPC). Fiecare formular cuprinde instrucțiuni detaliate privind modul în care trebuie completat, iar rubricile sunt concepute în așa fel încât să acopere toate elementele necesare pentru justa soluționare a cauzei (respectiv identificarea părților, valoare pretenției, indicarea probelor, etc.) și să asigure respectarea principiului contradictorialității.
Instanței îi revine rolul de a verifica completarea corectă de către părți a formularelor, de a le solicita informații sau înscrisuri suplimentare, de a asigura comunicarea formularelor către părți, cu menționarea termenelor în care au obligația de a-și îndeplini obligațiile procesuale (de regulă 30 de zile de la primire[3]) și a sancțiunilor nerespectării acestora (sancțiunea specifică[4] fiind soluționarea cauzei în raport cu actele aflate la dosar – art. 1030 alin. 2 NCPC).
Dacă în Regulament instanța trebuie să comunice actele de procedură către părți într-un termen de 14 zile[5], legiuitorul român a preferat sintagma deja consacrată în procedurile urgente, respectiv “de îndată” ( art. 1029 alin. 3 și alin. 5 NCPC).

2. Etapele procedurii în primă instanță
Procedura debutează cu depunerea sau trimiterea de către reclamant a formularului de cerere însoțit de copiile de pe înscrisurile de care înțelege să se folosească (art. 1028 alin. 1-3 NCPC) la judecătoria competentă teritorial, conform regulilor de drept comun.
Urmează o etapă administrativă, similară celei de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată prevăzută la art. 200 NCPC, instanța putând solicita reclamantului să completeze sau să rectifice formularul de cerere în termenul stabilit în acest sens, a cărui nerespectare atrage sancțiunea anulării cererii (art. 1028 alin. 4 și alin. 5 NCPC). Deși este de departe cel mai important termen[6] din procedură, legiuitorul nu a făcut nicio referire la durata acestuia, sens în care pot fi luate ca punct de reper două texte:
– fie art. 1029 alin. 8 NCPC, potrivit căruia termenul în care părțile trebuie să răspundă la solicitarea instanței de a furniza mai multe informații nu poate depăși 30 zile de la primirea comunicării – dispoziția vizează însă etapele ulterioare ale procedurii;
– fie art. 200 alin. 2 NCPC, potrivit căruia reclamantul trebuie să facムcompletăƒrile sau modificăƒrile dispuse de instanță în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicăƒrii, sub sancțiunea anulăƒrii cererii – prevederea de drept comun fiind aplicabilă în tăcerea normei speciale.
Instanța procedează la comunicarea către pârât a formularului de cerere completat corect și a copiilor de pe înscrisurile depuse de către reclamant, precum și a formularului de răspuns (care nu este obligatoriu, fiind permisă utilizarea oricărui alt mijloc adecvat – art. 1029 alin. 4 NCPC), cu mențiunea de a-l completa și depune/ trimite în termen de 30 de zile de la primire, sub sancțiunea soluționării cauzei în raport cu actele aflate la dosar (art. 1030 alin. 2 NCPC). Actele depuse de pârât se comunică reclamantului (după caz, formular de răspuns, cerere reconvențională, înscrisuri).
Dacă pârâtul a formulat cerere reconvențională, reclamantul trebuie să completeze formularul de răspuns și să-l depună/ trimită în termen de 30 de zile de la primirea acesteia, sub sancțiunea soluționării cauzei în raport cu actele aflate la dosar (art. 1030 alin. 2 NCPC).
Cererea reconvențională ridică însă mai multe probleme, începând chiar cu definirea acesteia, care în dreptul intern (“pretențiile pe care pârâtul le are în legăƒturムcu cererea reclamantului, pretenții derivând din același raport juridic sau strâns legate de aceasta” – art. 209 alin. 1 NCPC) este mult mai largă decât cea din Regulament (“cerere rezultată în urma aceluiași contract sau fapt pe care s-a bazat cererea principală”[7]).
Din redactarea art. 1029 alin. 7 NCPC (“cererea reconvențială care nu poate fi soluționată în cadrul prezentei proceduri întrucât nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute la art. 1025 NCPC, va fi disjunsă și judecată potrivit dreptului comun”), rezultă că se aplică aceleași reguli ca și în cazul cererii introductive (pragul valoric și exceptarea materiilor prevăzute de lege), soluție rațională având în vedere faptul că și în procedura specială cererea reconvențională nu reprezintă altceva decât o veritabilă cerere de chemare în judecată. în ceea ce privește forma pe care trebuie să o îmbrace cererea reconvențională, deși Regulamentul face trimitere expresă la dispozițiile privind formularul de cerereviii, în dreptul intern s-a omis acest aspect, astfel încât în doctrină[9] s-a exprimat opinia potrivit căreia aceasta ar trebui să îndeplinească cerințele de drept comun privind cererea de chemare în judecată (art. 209 alin. 3 coroborat cu art. 194 NCPC); în opinia noastră, considerentele exprimate anterior pledează pentru redactarea cererii reconvenționale potrivit formularului de cerere specific acestei proceduri.
Totodată, deși legea internă nu face nicio trimitere la procedura administrativă de verificare și regularizare a formularului de cerere reconvențională, așa cum face Regulamentul[10], pentru identitate de tratament juridic, apreciem că ar trebui aplicate dispozițiile art. 1028 alin. 2 NCPC.

3. Probațiunea
Legiuitorul român menționează expres ca mijloace de probă doar înscrisurile'[11], în vreme ce Regulamentul oferă mult mai multe posibilități: depoziții scrise ale martorilor, ale experților sau ale părților, obținerea de probe prin videoconferință sau prin intermediul altor tehnici de comunicare (art. 9 alin. 1), expertiza sau proba cu martori (art. 9 alin. 2).
Mărul discordiei îl constituie însă restricția impusă de art. 1029 alin. 9 NCPC, potrivit căruia “nu vor fi însă încuviințate acele probe a căror administrare necesită cheltuieli disproporționate față de valoarea cererii de chemare în judecată sau a cererii reconvenționale”; formularea imperativă a textului, dublată de negație, pare a sugera că se instituie o condiție specifică de admisibilitate a probelor, similară celei din procedura ordonanței de plată (art. 1020 alin. 1 și 2 NCPC).
Chiar dacă de regulă tocmai natura transfrontalieră a litigiului determină creșterea costurilor legate de administrarea probelor, norma corespondentă din Regulament are mai degrabă caracter de recomandare[12] (“instanța trebuie să opteze pentru cele mai simple și mai puțin oneroase mijloace de obținere a probelor”).
Drept urmare, considerăm că procedura cu privire la cererile de valoare redusă permite administrarea oricăror mijloace de probă, dar implică o observare mai atentă a principiului proporționalității[13], cu atât mai mult cu cât acesta își găsește aplicarea și în privința acordării cheltuielilor de judecată[14]; de altfel, în procedura internă singurul mijloc de probă care ar putea intra sub incidența acestui text este expertiza judiciară.

4. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța
Art. 1030 alin. 1 NCPC prevede un termen de 30 de zile de la primirea tuturor informațiilor necesare sau, după caz, de la dezbaterea orală pentru ca instanța să pronunțe și să redacteze hotărârea care va cuprinde una din următoarele soluții:
– anularea cererii, în cazul neîndeplinirii obligației de timbrare a cererii sau în cazul nerespectării termenului stabilit de instanță pentru completarea sau rectificarea formularului de cerere (art. 1028 alin. 5 NCPC);
– respingerea cererii, dacă reclamantul nu își dovedește pretențiile[15];
– admiterea cererii, hotărârea fiind executorie de drept (art. 1030 alin. 3 NCPC) spre deosebire de regula de drept comun (art. 633 NCPC).
în privința acordării cheltuielilor de judecată, art. 1031 alin. 2 NCPC face o nouă trimitere la principiul proporționalității, acestea putând fi cenzurate de instanță în două situații: dacă nu au fost necesare procesului sau dacă sunt disproporționate față de valoarea cererii.

5. Calea de atac
Potrivit art. 1032 alin. 1 “hotărârea judecătoriei este supusă numai apelului la tribunal, în termen de 30 zile de la comunicare”; soluția corespunde celei din dreptul comun, cu excepția cererilor privind creanțe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2000 lei inclusiv care sunt de competența în “primă și ultimă instanță” a judecătoriei (art. 94 pct. 2 NCPC).
Prin derogare de la dreptul comun însă (art. 468 alin. 5 NCPC), exercitarea apelului nu suspendă executarea silită, aceasta putând fi dispusă de instanță numai dacă sunt respectate cele două condiții cumulative impuse de art. 1032 alin. 2 NCPC: depunerea unei cauțiuni de 10% din valoarea contestată și dovedirea unor motive temeinice.
întrucât nu există nicio prevedere specială în privința judecării apelului, urmează a se aplica regulile de drept comun, îndeosebi cele privitoare la citarea părților (art. 475 alin. 2 NCPC).

6. Concluzii
Procedura cu privire la cererile de valoare redusă se distinge prin accesibilitate (presupunând utilizarea unor formulare tipizate care cuprind informații clare privind completarea fiecărei rubrici), simplitate (fiind de regulă o procedură scrisă, care numai în mod excepțional implică înfățișarea părților) și celeritate (etapele derulării procedurii în primă instanță fiind stabilite detaliat, în funcție de poziția procesuală a părților, cu specificarea termenelor și a sancțiunilor).
în plus, noua procedură prezintă și alte avantaje demne de luat în considerare, precum taxa de timbru fixă și într-un cuantum mai redus decât în procedura de drept comun și caracterul executoriu de drept al hotărârii primei instanțe, independent de exercitarea apelului.
Date fiind premisele de ordin legislativ, revine practicii judiciare rolul de a dovedi în ce măsură noua procedură specială răspunde dezideratelor în vederea cărora a fost instituită: eficientizarea soluționării cererilor de valoare redusă și degrevarea rolului instanțelor de judecată.

[1] Publicat în J.O.U.E. nr. L 199 din 31 iulie 2007, p. 1-22, intrat în vigoare din 01.01.2009 în toate statele membre, cu excepția Danemarcei. Menționăm faptul că Regulamentul se aplică direct în ceea ce privește cauzele transfrontaliere al căror obiect nu depășește valoarea de 2000 euro, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile și alte costuri.
[2] Proiectul supus dezbaterii publice în data de 05.06.2012, www.just.ro.
[3] A se vedea în acest sens art. 1029 alin. 4, alin. 6 și alin. 8 NCPC.
[4] Andreea Tabacu, Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă și mijloacele procedurale de asigurare a celerității în procesul civil, potrivit proiectului noului cod de procedură civilă, în Revista Română de Drept Privat nr. 4/2009, p. 242.
[5] Art. 5 alin. 2, alin. 4 și alin. 6 din Regulament.
[6] Avem în vedere faptul că nerespectarea acestui termen atrage sancțiunea cea mai drastică, respectiv anularea cererii.
[7] Art. 16 din expunerea de motive a Regulamentului.
[8] Art. 5 alin. 7 din Regulament.
[9] Claudiu Constantin Dinu, Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă în contextul noului cod de procedură civilă, în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2011, p. 76.
[10] Art. 5 alin. 7 din Regulament.
[11] Art. 1028 alin. 3 și alin. 4, art. 1029 alin. 3-5 și alin. 9 NCPC.
[12] Ioan Leș, Reglementări naționale și comunitare privitoare la soluționarea cererilor de valoare redusă, în Revista Română de Drept Privat nr. 1/2009, p. 130.
[13] Andreea Tabacu, op. cit., p. 244.
[14] Din interpretarea per a contrario a art. 1031 alin. 2 NCPC rezultă că pot fi încuviințate probe a căror administrare necesită cheltuieli disproporționate cu valoarea cererii, dar acestor costuri nu vor putea fi puse în sarcina părții căzute în pretenții cu titlu de cheltuieli de judecată.
[15] Prin legea de punere în aplicare a NCPC s-au avut în vedere criticile exprimate în doctrină (Claudiu Constantin Dinu, op. cit., p. 74) cu privire la soluția de respingere a cererii ca vădit nefondată sau inadmisibilă, astfel încât s-au abrogat aceste prevederi.

Anamaria MăSTăCăNEANU