Confiscarea extinsă
Florin Roman, Avocat Partener Iordăchescu & Asociații
În data de 2.11.2020 a fost publicată în Monitorul Oficial Legea 228/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul penal în vederea transpunerii unor directive ale Uniunii Europene.
Printre cele mai importante modificări sunt cele care prevăd modificarea instituției confiscării produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, așa numita confiscare extinsă.
Astfel, averea nejustificată a unei persoane condamnate la minimum 4 ani de închisoare poate fi confiscată, iar procurorul, dacă are suspiciuni cu privire la caracterul ilicit al acesteia, va avea obligația de a pune sechestru asigurător pe aceasta.
Modificările transpun în legislația internă prevederi din Directiva 2014/42/UE care vizează îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană.
PREMISE
În 2012 a fost consacrată pentru prima data în sistemul penal român instituția confiscării extinse, datorită faptului că prin Legea nr. 63/2012 s-a transpus Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24.02.2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea.
La momentul adoptării acestui act normativ intern reglementarea europeană avută în vedere pentru transpunere oferea Statelor Membre posibilitatea de a alege între mai multe seturi de cerințe minime prin care să implementeze această instituție. Prin Legea nr. 63/2012 legiuitorul român a optat pentru unul dintre aceste seturi de cerințe minimale, respectiv confiscarea condiționată de condamnare, de convingerea instanței că într-o perioadă anterioară determinată condamnatul a dobândit bunurile din activități infracționale de orice fel, precum și de constatarea caracterului disproporționat al valorii bunurilor față de veniturile legale ale condamnatului adăugând condiția dovedirii disproporției între averea condamnatului și veniturile lui legale.
Ulterior, însă, cadrul legislativ comunitar a fost considerat insuficient, rapoartele Comisiei arătând că regimurile existente de confiscare extinsă și de recunoaștere reciprocă a ordinelor de înghețare și de confiscare se dovedesc ineficiente și că diferențele existente în dreptul statelor membre reprezintă un obstacol pentru procedurile de confiscare. Prin urmare a fost lansat un amplu proces de revizuire și extindere a dispozițiilor comunitare existente, rezultând astfel Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană.
Este de menționat faptul că majoritatea textelor Directivei 2014/42/UE își regăseau un corespondent în noul Cod penal și noul Cod de procedură penală ale României, existând numai câteva aspecte care mai trebuiau transpuse în legislația națională. De aceea era necesară o nouă intervenție asupra Codului penal și a Codului de procedură penală, pentru a transpune acele aspecte cuprinse în noua directivă și care nu se regăseau în dreptul național.
ANALIZĂ
Dispoziţiile Legii 228/2020 prevăd, în primul rând, extinderea domeniului de aplicare a confiscării extinse, prin renunțarea la reglementarea care cuprinde o listă limitativă de infracțiuni pentru care aceasta putea fi aplicată.
Se apreciază astfel că lupta împotriva criminalității se poate realiza într-o manieră mult mai eficientă dacă, pe lângă instituția confiscării speciale, se aplică și instituția confiscării extinse nu doar unei liste de infracțiuni (astfel cum prevedea art. 1121 din Codul penal, anterior modificării), ci tuturor infracțiunilor, dacă faptele erau susceptibile de procurarea unui folos material și maximul pedepsei prevăzute de lege pentru acestea este 4 ani sau mai mare.
Astfel, se extinde câmpul de aplicare al acestei măsuri faţă de cele 17 litere cuprinse în forma anterioară a art.1121 (1) care constau în: infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori; infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile; infracţiuni privind frontiera de stat a României; infracţiunea de spălare a banilor; infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea pornografiei; infracţiuni din legislaţia privind combaterea terorismului; constituirea unui grup infracțional organizat; infracţiuni contra patrimoniului; nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive; falsificarea de monede, timbre sau de alte valori; divulgarea secretului economic, concurența neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, infracţiuni privind regimul importului şi al exportului, precum şi al introducerii şi scoaterii din ţară de deşeuri şi reziduuri; infracţiuni privind jocurile de noroc; infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene; infracţiuni de evaziune fiscală; infracţiuni privind regimul vamal; infracţiuni de fraudă comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice; traficul de organe, țesuturi sau celule de origine umană.
Prin adoptarea acestei modificări, se va putea dispune în viitor măsura de siguranță a confiscării extinse și pentru alte infracțiuni, cum ar fi: infracţiunile de serviciu (delapidarea, abuzul în serviciu, uzurparea funcţiei, conflictul de interese, obţinerea ilegală de fonduri), infracțiunile privind sănătatea publică (infectarea apei, falsificarea sau substituirea de alimente ori alte produse, comercializarea de produse alterate, traficul de produse sau substanțe toxice) – din Codul penal, infracţiunile cuprinse în art. 452 din Codul fiscal (Legea nr. 227/2015); infracțiunea prevăzută de art. 279 din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital.
De asemenea se modifică cerinţele necesare aplicării instituţiei confiscării extinse.
Directiva 2014/42/UE a impus statelor reguli noi. Astfel, prin art. 5 – dedicat confiscării extinse, în alin (1), se impune statelor un standard unic în ceea ce privește cerințele minimale care trebuie îndeplinite pentru acest tip de confiscare: „statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a bunurilor unei persoane condamnate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, atunci când, în baza circumstanțelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt și a probelor disponibile, cum ar fi faptul că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu venitul legal al persoanei condamnate, o instanță consideră că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale.”
Analizând acest standard prin raportare la forma anterioară a art. 1121 alin. 2 din Codul penal, constatarea acestei disproporții este o condiție obligatorie pentru confiscarea extinsă; convingerea instanței în sensul că bunurile sunt dobândite din activități infracționale similare celei care a atras condamnarea nu era, însă, suficientă, pentru a se dispune confiscarea extinsă, fiind necesară dovedirea unei diferențe de valoare dintre averea condamnatului și veniturile lui legale, precum și constatarea că această diferență face ca averea propriu-zisă să fie „disproporționată” față de veniturile legale.
Art. 5 alin. 1 al noii Directive nu mai prevede o astfel de limitare, prin urmare, instanța trebuie să-și poată fundamenta convingerea că bunurile provin din activități infracționale pe baza oricăror împrejurări, disproporția de valoare menționată fiind doar una dintre circumstanțele, exemplificativ enumerate, care ar putea fi avute în vedere de către judecător.
De asemenea, norma europeană nu mai impune vreo condiție privitor la activitatea infracțională care nu face obiectul condamnării, ceea ce determină și eliminarea din reglementare a condiției potrivit căreia activitatea infracțională anterioară trebuie să fie de natura celei prevăzute în alin. 1 al art. 1121 Cod penal.
Din perspectiva reglementărilor de drept procesual-penal, la articolul 249 din Codul de procedura penală care reglementează măsurile asiguratorii a fost introdus un nou alineat care vine să completeze ipotezele în care luarea unor astfel de măsuri este obligatorie. Astfel, în cazul bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, luarea de către procuror a măsurilor asigurătorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a acestor bunuri este obligatorie. Mai exact, de acum încolo, procurorul va fi obligat ca, în măsura în care identifică bunuri susceptibile de a fi confiscate/care ar putea proveni din activități infracționale, în faza de urmărire penală, deci anterior vreunei decizii/analize judecătorești în acest sens, să dispună indisponibilizarea acestora, la fel ca în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală.
Totodată, avându-se în vedere faptul că, în cazul în care măsura confiscării speciale se dispunea direct prin decizia prin care se soluționa calea de atac a apelului, nu exista nicio cale de atac, s-a introdus un articol nou (art. 4252), care reglementează condițiile în care se poate face contestație împotriva hotărârii prin care instanța de apel dispune măsura de siguranță a confiscării speciale ori a confiscării extinse direct în apel. Astfel, în acest caz, inculpatul, procurorul sau persoanele ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate pot face contestație, însă numai în ceea ce privește această măsură de siguranță.
Suntem de acord că discuțiile în legătură cu necesitatea confiscării bunurile dobândite ilicit suscită un interes aparte în spațiu nostru public. Modificările aduse acestei instituții erau așteptate de mult timp, proiectul legii fiind blocat în Parlament din 2017. În esență, extinderea domeniului de aplicare al confiscării extinse este un fapt pozitiv, judecătorul putând să aprecieze de la caz la caz și nemaifiind limitat la o listă de infracțiuni. Problematică este însă, obligația pusă în sarcina procurorului de a dispune măsuri asiguratorii asupra acestor bunuri, și implicit imposibilitatea pentru un judecător de a cenzura oportunitatea luării acestei măsuri. Credem că prin această reglementare, în baza unor suspiciuni mai mult sau mai puțin susținute de probe, se vor putea indisponibiliza bunuri pe perioade nedefinite de timp, deschizându-se astfel, foarte ușor, calea abuzului. Mult mai firesc ar fi fost ca instituirea unor măsuri asiguratorii să rămână la dispoziția organelor judiciare ca o posibilitate, care sa fie evaluată și cenzurată de la caz la caz, și nu ca o obligație.