Scurte observații cu privire la dreptul martorului de a nu se autoincrimina în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 236/2020
Georgiana Sas, Avocat Iordăchescu & Asociații
- Aspecte preliminare
Dreptul martorului de a nu se acuza este consacrat de dispozițiile art. 118 Cod procedură penală, conform cărora: Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară.
Textul de lege menționat a fost analizat de mai multe ori de către Curtea Constituțională. Aceasta s-a pronunțat în sensul că prevederea amintită este constituțională, întrucât reglementează o instituție juridică nouă, specifică martorului, care nu presupune un drept al martorului de a refuza să dea declarații sau un drept circumscris instituției excluderii probelor din procesul penal [Decizia Curții Constituționale nr. 519 din 6 iulie 2017]. În același sens, atunci când s-a analizat, printre altele, proiectul de modificare a Codului de procedură penală, instanța de contencios constituțional a statuat că art. 118 C. proc. pen. prevede deja garanții suficiente pentru ca declarațiile date de martor să nu fie folosite împotriva sa, iar modificarea în sensul instituirii exprese a dreptului la tăcere ar avea ca efect îngreunarea semnificativă și nejustificată a obținerii de probe și, pe cale de consecință, îngreunarea aflării adevărului [Decizia Curții Constituționale nr. 633 din 12 octombrie 2018].
Prin Decizia nr. 236/2020 Curtea Constituțională a constatat însă neconstituționalitatea prevederilor art. 118 C.proc.pen. Această soluție reprezintă o schimbare de optică binevenită în ceea ce privește dreptul martorului la tăcere, întrucât considerăm că art. 118 C. proc. pen. era pasibil de mai multe critici. Mai precis, amintim că nu se recunoștea un drept propriu-zis la tăcere, din formularea textului rezultând că este vorba despre o declarație deja existentă. În plus, se încălca dreptul efectiv la apărare al martorului devenit suspect, din moment ce el a declarat anterior sub jurământ că va spune tot ce știe. Mai mult, sancțiunea prevăzută în normă – imposibilitatea utilizării declarației – viza „aceeași cauză”, de unde rezultă că declarațiile martorului ar fi putut fi valorificate pentru fundamentarea acuzării într-un alt dosar.
De asemenea, art. 118 C. proc. pen. sancționa cu excluderea declarația luată martorului bănuit, pentru încălcarea principiului loialității administrării probelor, fiind însă o sancțiune lipsită de eficacitate. Din felul în care este reglementată această instituție în Codul de procedură penală rezultă că excluderea nu operează autonom, ci derivă din constatarea nulității actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată. Or, în ipoteza în care nu este vorba de o nulitate absolută, persoana interesată trebuie să facă proba unei vătămări, sarcină nu tocmai facilă atunci când obiectul probei constă în demonstrarea lipsei de loialitate a autorităților. Mai mult, din moment ce excluderea declarației se poate materializa numai în cursul fazei de cameră preliminară, anterior acestei etape organele de urmărire penală aveau posibilitatea să valorifice indirect declarația dată de martorul devenit suspect/inculpat și să obțină probe derivate legale.
Jurisprudența instanței supreme a recunoscut deja în mod expres dreptul la tăcere al martorului atunci când a analizat în ce măsură s-ar putea reține infracțiunea de mărturie mincinoasă în sarcina unei persoane care, în calitate de martor, a făcut declarații neconforme realității pentru a nu se autoincrimina și care ulterior a dobândit calitatea de inculpat [ÎCCJ, s. pen., dec. nr. 40/A/2018, pe www.scj.ro, decizia nr. 213/2015, decizia nr. 42/A din 3 februarie 2016]. Soluțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au fundamentat însă exclusiv pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Aceasta din urmă a fost și principalul instrument juridic utilizat de Curtea Constituțională pentru a-și formula considerentele în baza cărora s-a concluzionat că soluția legislativă din art. 118 C. proc. pen. este neconstituțională. Astfel, s-a arătat că dreptul la tăcere și neautoincriminare reprezintă o consecință directă a prezumției de nevinovăție, având, totodată, o existență de sine stătătoare.
- Argumentele Curții Constituționale
Curtea Constituțională a analizat prevederile art. 118 C. proc. pen. prin prisma a două ipoteze: (i) ipoteza în care persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat și, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar în dosarul nou-format, persoana dobândește calitatea de martor și (ii) ipoteza în care persoana este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar ulterior dobândește calitatea de suspect.
Față de prima ipoteză, instanța de contencios constituțional a reținut că disjungerea este doar o măsură procesuală dispusă pentru buna soluționare a cauzei și că în realitate ambele dosare – cel inițial și cel format în urma disjungerii – constituie o singură cauză. Chiar dacă legea procesual penală permite audierea unui participant la săvârșirea infracțiunii în calitate de martor în cauza disjunsă, acesta nu poate fi un martor veritabil. Această calitate vizează persoanele care nu au participat în niciun fel la săvârșirea infracțiunii și doar au cunoștință despre aceasta sau despre fapte sau împrejurări esențiale soluționării procesului. Participantul, pe de altă parte, are o strânsă legătură cu infracțiunea dedusă judecății și, în ceea ce-l privește, operează o prezumție de parțialitate.
De altfel, această problemă a fost abordată și de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 10/2019 prin care s-a soluționat solicitarea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la acești din urmă participanți?”. Instanța supremă a răspuns negativ și a reținut că, deși din punct de vedere formal procesual un participant sau un fost participant la săvârșirea infracțiunii poate fi audiat în calitate de martor, el nu poate fi constrâns, sub sancțiunea angajării răspunderii penale, să declare adevărul, dacă prin această declarație s-ar autoincrimina.
Pe de altă parte, a doua ipoteză analizată de Curtea Constituțională ridică o serie de probleme teoretice și practice. În acest sens, instanța de contencios constituțional a precizat că art. 118 C. proc. pen. se referă și la situația în care persoana este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar ulterior dobândește calitatea de suspect.
Situația particulară a acestui martor a fost analizată pe larg în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, după cum precizam anterior, a constituit o sursă de inspirație pentru Decizia nr. 236/2020. În acest sens, Curtea Constituțională a precizat că, în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzații în materie penală, devenind astfel incident dreptul de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare. Cu privire la acest aspect, instanța de la Strasbourg a mai reținut că o persoană dobândește calitatea de acuzat – care atrage aplicabilitatea garanțiilor stabilite de art. 6 din Convenție, aferente dreptului la un proces echitabil – nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită această calitate, ci la momentul în care autoritățile naționale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârșirea infracțiunii (Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunțată în cauza Brusco c. Franța).
În considerarea acestor aspecte, Curtea Constituțională a precizat că art. 118 C. proc. pen. nu permite aplicarea dreptului la neautoincriminare similar suspectului și inculpatului, martorul neavând posibilitatea de a refuza să dea declarație. Dimpotrivă, martorul este obligat să declare tot ce cunoaște, sub sancțiunea săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă prin declarația sa se autoincriminează. De altfel, în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii prin Decizia nr. 1/2019, în care a statuat că „Fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebată întrunește numai elementele de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal.”. Prin urmare, persoana citată în calitate de martor care dobândește ulterior calitatea de suspect se poate incrimina dacă spune adevărul, iar în caz contrar săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Raportat la această situație particulară, Curtea Constituțională a statuat că în lipsa unei reglementări a dreptului martorului la tăcere și neautoincrimninare, organele de cercetare penală nu sunt obligate să dea eficiență acestui drept în ceea ce-l privește pe suspectul de facto, care nu a dobândit încă calitatea de suspect de jure. În acest mod se ajunge la punerea sub învinuire a persoanei audiate ca martor în ipoteza în care, anterior audierii, organele de urmărire penală aveau date din care rezulta participarea acesteia la comiterea faptei care a făcut obiectul audierii în calitate de martor.
Instanța de contencios constituțional a observat că așa-zisul drept al martorului de a nu se acuza reprezintă, de fapt, o obligație pozitivă a martorului de a colabora cu organele judiciare. Este adevărat că acestea au obligația corelativă de a nu folosi declarația împotriva martorului, însă nu se poate spune că este o protecție similară cu cea de care beneficiază suspectul sau inculpatul. Mai mult, norma criticată face trimitere numai la declarația de martor, ceea ce presupune că probele obținute prin valorificarea informațiilor cuprinse în aceasta pot fi folosite împotriva martorului. Aceste probe nu pot face obiectul excluderii în temeiul art. 102 alin. (4) C. proc. pen. întrucât declarația autoincriminatoare nu reprezintă o probă obținută în mod nelegal.
În aceste condiții, Curtea Constituțională a constatat că art. 118 C. proc. pen. nu instituie o protecție efectivă a martorului în raport cu o eventuală răspundere penală, nu reglementează garanții procedurale și substanțiale adecvate și nu interzice folosirea împotriva martorului a elementelor probatorii obținute indirect în baza declarației sale. De asemenea, s-a precizat că obținerea unei declarații în condițiile delimitate de norma criticată constituie „un mecanism coercitiv incompatibil cu dreptul la un proces echitabil”.
- Soluția de neconstituționalitate și remediul provizoriu propus de Curte
Curtea a concluzionat că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 C. proc. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională, fiind contrară dispozițiilor art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11) și ale art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală, precum și prevederilor art. 6 par. 1 și 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Remediul propus de Curtea Constituțională până la adoptarea unei soluții legislative corespunzătoare este cel puțin interesant. Astfel, în partea finală a considerentelor se precizează că în vederea asigurării dreptului la tăcere și neautoincriminare al martorului, organele judiciare urmează să aplice în mod direct dispozițiile art. 21 alin. (3) (Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.), art. 23 alin. (11) (Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.) și ale art. 24 alin. (1) (Dreptul la apărare este garantat.) din Constituție. La acest mecanism s-a mai făcut trimitere în jurisprudența Curții Constituționale, două exemple fiind elocvente pentru a ilustra modul concret în care operează.
Astfel, în Decizia nr. 895/2015 prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 641 și art. 666 C. proc. civ. s-a dispus că efectul aplicării directe a dispozițiilor constituționale incidente în cauză constă în faptul că din ziua publicării deciziei, competența executorilor judecătorești de a încuviința executarea silită încetează. Corelativ, de la același moment, instanțele judecătorești au devenit competente să încuviințeze executarea silită.
Similar, aplicarea directă a prevederilor constituționale s-a dispus și în Decizia nr. 774/2015 prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituţionale numai în măsura în care permit atacarea separată a hotărârii prin care se dispune suspendarea din funcţie a magistratului până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare. În acest sens, s-a dispus că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să aplice în mod direct art. 21 şi art. 134 alin. (3) din Constituţie în privinţa hotărârilor date de Consiliul Superior al Magistraturii în temeiul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, cu consecința judecării unei căi de atac separate împotriva hotărârii de suspendare provizorie din funcție a magistraților pe durata procedurii disciplinare.
O astfel de abordare din partea Curții este, la prima vedere, o soluție preferabilă alternativei prevăzute la art. 147 alin (1) din Legea fundamentală, întrucât suspendarea și ulterior încetarea efectelor juridice ale normei criticate ar fi lăsat un vid legislativ nepermis în ceea ce privește reglementarea drepturilor persoanelor audiate în calitate de martor care dobândesc ulterior calitatea de suspect.
Cu toate acestea, soluția indicată în Decizia nr. 236/2020 nu este întru totul lipsită de critici. Aplicarea directă a unor prevederi constituționale formulate în termeni generali se va dovedi dificilă în contextul normelor procesual penale care trebuie să respecte imperativele care decurg din principiul legalității. Fiind vorba de un drept care devine incident într-o situație particulară – cea în care o persoană este audiată în calitate de martor, dar este de fapt un suspect de facto – ar fi necesară lămurirea mai multor aspecte ce țin de specificul ei. Astfel, ar trebui delimitate nu doar împrejurările din care se poate deduce că ne aflăm într-o atare ipoteză, dar și momentul în care organele de urmărire penală au obligația de a formula avertismentul de la art. 83 lit. a) C. proc. pen., actualmente incident doar cu privire la suspect și inculpat.
De asemenea, se pune problema modului în care se va concilia situația suspectului de facto cu prevederile art. 305 alin. (3) C. proc. pen.. Conform jurisprudenței Curții Constituționale în materie, această normă instituie obligația procurorului ca, în momentul în care există indicii rezonabile că o persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, să dispună efectuarea în continuare a urmăririi penale față de acea persoană [Decizia Curții Constituționale nr. 236 din 19 aprilie 2016, Decizia nr. 56 din 2 februarie 2017]. Or, premisa de la care pornește analiza constituțională a prevederilor art. 118 C. proc. pen. în Decizia nr. 236/2020 constă tocmai în faptul că această obligație a fost încălcată pentru a obține mai multe probe în vederea fundamentării acuzației, fără a atrage însă incidența garanțiilor care decurg din respectarea dreptului la un proces echitabil.
- Concluzie
Așadar, suntem de părere că soluția adoptată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 236/2020 pune în acord cadrul procesual penal național cu o soluție deja consacrată nu doar la nivelul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și în dreptul comparat. Cu toate că decizia aduce o mult anticipată schimbare de optică în materie, ea nu rezolvă în totalitate problema care a fundamentat sesizarea – reglementarea corespunzătoare a situației procesuale în care se află suspectul de facto audiat în calitate de martor. Deși considerăm că intervenția constituțională este binevenită, rămânem fideli viziunii tradiționale conform căreia crearea de norme clare și previzibile este și trebuie să fie apanajul exclusiv al puterii legislative.