“Procedura cu privire la cererile de valoare redusă în Noul Cod de Procedură Civilă (I)- prezentare generală” – avocat Anamaria MĂSTĂCĂNEANU

1. PRECIZăRI PRELIMINARE
Procedura cu privire la cererile de valoare redusă reprezintă una dintre noutățile legislative introduse prin NCPC “în contextul modernizării procedurilor speciale în scopul clarificării rapide și eficiente a situațiilor litigioase”[1].
Dispozițiile cuprinse în Cartea a VI-a, Titilul X, art. 1025-1032 din NCPC (Legea nr. 134/2010 republicată în Monitorul Oficial nr. 542 din 3 august 2012) au preluat aproape fidel Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 861/2007 privind stabilirea unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă[2], aspect care prezintă relevanță din două considerente:
– pe de o parte, Regulamentul se aplică direct doar în ceea ce privește cauzele transfrontaliere[3] al căror obiect nu depășește valoarea de 2000 euro, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile și alte costuri; de altfel, art. 1 din Regulament menționează expres faptul că procedura europeană cu privire la cererile cu valoare redusă este pusă la dispoziția justițiabililor ca o alternativă la procedurile prevăzute de legislațiile statelor membre;
– pe de altă parte, dată fiind noutatea acestei proceduri în dreptul intern, dar mai ales caracterul său atipic[4] chiar și în contextul modificărilor substanțiale aduse procesului civil în general, Regulamentul și jurisprudența generată de acesta ar trebui să fie un important punct de referință în interpretarea și aplicarea dispozițiilor cuprinse în art. 1025-1032 din NCPC.
Noua procedură se distinge prin accesibilitate (presupunând utilizarea unor formulare tipizate – formular de cerere, formular tip pentru completarea și/sau rectificarea formularului de cerere și formularul de răspuns – care cuprind informații clare privind completarea fiecărei rubrici, astfel încât procedura este la îndemâna oricărui justițiabil, fără a fi obligatorie reprezentarea prin avocat[5]), simplitate (întrucât este de regulă o procedură scrisă, care numai în mod excepțional implică înfățișarea părților) și celeritate (etapele derulării procedurii în primă instanță fiind stabilite detaliat, în funcție de poziția procesuală a părților, cu specificarea termenelor în care trebuie îndeplinite actele de procedură și a sancțiunilor incidente în cazul nerespectării acestora).
în ciuda acestor avantaje, reglementarea procedurii cu privire la cererile de valoare redusă ridică o serie de probleme de interpretare, începând chiar cu domeniul de aplicare, cu consecințe asupra intereselor justițiabililor care vor face uz de acest mijloc procesual, cu atât mai mult cu cât hotărârea pronunțată se bucură de autoritate de lucru judecat.

2. DOMENIU DE APLICARE
Legiuitorul instituie două criterii pentru determinarea domeniului de aplicare al procedurii cu privire la cererile de valoare redusă :
a) valorea maximă a cererii poate fi de 10.000 lei[6], menționându-se expres că nu se iau în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii (art. 1025 alin. 1 NCPC);
b) exceptarea materiilor[7] prevăzute la alin. 2 (fiscală, vamală sau administrativă, precum și în ceea ce privește răspunderea statului pentru acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorității publice) și respectiv alin. 3 (starea civilă sau capacitatea persoanelor fizice; drepturile patrimoniale născute din raporturile de familie; moștenire; insolvență, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăților insolvabile și a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare; asigurări sociale; dreptul muncii; închirierea unor bunuri imobile, cu excepția acțiunilor privind creanțele având ca obiect plata unei sume de bani; arbitaj; atingeri aduse dreptului de proprietate privată sau altor drepturi care privesc personalitatea).
Așa cum s-a remarcat în doctrină[8], textul art. 1025 alin. 1 NCPC este susceptibil de două interpretări diferite: fie procedura este aplicabilă tuturor cererilor de chemare în judecată al căror obiect este evaluabil în bani sub pragul de 10.000 lei, indiferent că sunt cereri personale, reale sau mixte; fie procedura este aplicabilă numai în cazul cererilor prin care se urmărește valorificarea unui drept de creanță al cărui obiect are o valoare de maxim 10.000 lei.
Deși există argumente de text în sprijinul celei de-a doua interpretări[9], credem că dacă legiuitorul ar fi urmărit limitarea aplicării procedurii speciale doar la cererile având ca obiect valorificarea unui drept de creanță al cărui obiect are o valoare de maxim 10.000 lei, ar fi menționat expres acest aspect așa cum a făcut-o în cazul procedurii ordonanței de plată (art. 1013 NCPC) sau în cazul cererilor soluționate în primă și ultimă instanță la judecătorie (art. 94 pct. 2 NCPC corespunzător actualului art. 1 alin. 1¹) – ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
De altfel, Regulamentul vizează inclusiv “cererile neevaluabile în bani”[10] atât în partea reglementară, respectiv art. 5 alin. 5 (unul dintre puținele texte care nu a fost preluat în normele interne)[11], cât și în cuprinsul formularelor din anexe:
– astfel, în instrucțiunile de completare a formularului de cerere reclamantului i se solicită să precizeze dacă cererea are ca obiect o sumă de bani și/sau alt caracter (nu este evaluabilă în bani), de exemplu livrare de mărfuri, iar în această ultimă situație reclamantul trebuie să indice valoarea estimativă a cererii, precum și dacă dorește să introducă în subsidiar o altă cerere de daune-interese, dacă cererea inițială nu poate fi soluționată;
– de asemenea, în certificatul privind hotărârea pronunțată în cadrul procedurii europene cu privire la cererile cu valoare redusă, la pct. 4.3 intitulat conținutul hotărârii, se face distincția clară între cererile având ca obiect plata unei sume de bani și cele având un caracter neevaluabil în bani;
– chiar și Ministerul Justiției[12] a preluat odată cu formularele din Regulament distincția între cererea evaluabilă în bani (pct. 3.1 din formularul de cerere) și cererea neevaluabilă în bani (pct. 3.2).
în concluzie, chiar dacă sintagma utilizată de legiuitorul român în art. 1025-1032 din NCPC (“valoarea cererii”) nu este cea mai fericită, nefiind corelată cu modificările introduse în ceea ce privește competența materială (care vizează “valoarea obiectului cererii”[13]), având în vedere modelul legislativ comunitar, dar mai ales scopul acestuia, credem că trebuie să prevaleze interpretarea potrivit căreia procedura cu privire la cererile de valoare redusă se aplică tuturor cererilor patrimoniale, atunci când valoarea obiectului acestora nu depășește 10.000 lei.
Susținem opinia exprimată în doctrină[14] potrivit căreia “au caracter patrimonial atât cererile care au ca obiect plata unei sume de bani ori obținerea altui bun, cât și cererile care, deși nu tind în mod direct la obținerea unei valori patrimoniale, decurg dintr-un raport juridic cu caracter patrimonial”. Prin urmare, deși cu siguranță marea majoritate a cererilor întemeiate pe această procedură vor avea ca obiect plata unei sume de bani, nu este exclusă posibilitatea aplicării acesteia în cazuri precum executarea unui contract sau predarea unui bun mobil, cu observarea limitării valorice impuse de lege.

3. CARACTERUL FACULTATIV AL PROCEDURII

3.1 Nici în această privință legiuitorul român nu s-a îndepărtat de modelul comunitar, acordând reclamantului posibilitatea de a alege între procedura specială și procedura de drept comun (art. 1026 alin. 1 NCPC).
Pe lângă caracteristicile principale expuse anterior (accesibilitate, simplitate și celeritate), care reprezintă totodată și avantajele procedurii speciale față de cea de drept comun, trebuie luate în considerare și aspecte precum:
a) timbrajul – potrivit art. 28 din titlul IV al Legii de punere în aplicare[15] a NCPC, în procedura cererilor de valoare redusă dacă valoarea obiectului acestora nu depășește 2000 lei taxa de timbru este de 50 lei, iar dacă depășește această valoare, taxa de timbru este de 150 lei, pe când în procedura de drept comun cererile se timbrează la valoare, conform art. 2 alin. 1 din Legea nr. 146/1997, astfel încât costurile sunt mult mai ridicate din acest punct de vedere[16];
b) admisibilitatea probelor – dacă în procedura de drept comun, sunt adminisibile orice probe, în condițiile generale prevăzute de art. 255 NCPC, în procedura specială se face referire doar la înscrisuri, putând fi încuviințate alte probe doar dacă administrarea acestora nu necesită cheltuieli disproporționate față de valoarea cererii de chemare în judecată sau a cererii reconvenționale (art. 1029 alin. 9 NCPC);
c) posibilitatea exercitării căii de atac în privința cererilor privind creanțe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2000 lei inclusiv – hotărârea pronunțată potrivit procedurii speciale este supusă numai apelului la tribunal, în termen de 30 de zile de la comunicare (art. 1032 alin. 1 NCPC), în vreme ce procedura de drept comun prevede că cererile privind creanțe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2000 lei inclusiv se soluționează de judecătorie “în primă și ultimă instanță” (art. 94 pct. 2 NCPC corespunzător actualului art. 1 alin. 1¹ – această prevedere a fost criticată chiar de la introducerea sa prin Legea nr. 202/2010, fiind semnalată inclusiv contradicția[17] cu art. 1032 alin. 1 NCPC);
d) momentul punerii în executare a hotărârii – hotărârea pronunțată în primă instanță potrivit procedurii speciale este executorie de drept (art. 1030 alin. 3 NCPC), iar exercitarea apelului nu suspendă executarea silită, aceasta putând fi dispusă de instanță numai dacă sunt respectate cele două condiții cumulative impuse de art. 1032 alin. 2 NCPC (depunerea unei cauțiuni de 10% din valoarea contestată și dovedirea unor motive temeinice), spre deosebire de regula de drept comun, potrivit căreia exercitarea în termen a apelului suspendă executarea hotărârii pronunțate în primă instanță (art. 468 alin. 5 NCPC).

3.2 Deși legiuitorul se referă doar la opțiunea între procedura cu privire la cererile de valoare redusă și procedura de drept comun, în situația în care reclamantul are o creanță certă, lichidă și exigibilă constând în obligația de plată a unor sume de bani care nu depășesc 10.000 lei și care rezultă dintr-un contract civil, va avea la dispoziție și procedura ordonanței de plată[18] (art. 1013-1024 NCPC). Deosebirea cea mai importantă între cele două proceduri speciale vizează efectele hotărârii de respingere sub aspectul autorității de lucru judecat: în vreme ce încheierea de respingere a cererii de ordonanță nu împiedică introducerea unei noi cereri (art. 1020 NCPC), hotărârea prin care se respinge cererea de valoare redusă evocă fondul pretenției[19] deduse judecății.
în acest sens, în doctrină[20] s-a arătat că atunci când “ordonanța de plată este respinsă sau admisă în parte, pentru partea de creanță nerecuperată creditorul va putea formula cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun ori va putea uzita de procedura specială a cererilor de valoare redusă”.

3.3 Pentru a asigura efectiv posibilitatea reclamantului de a opta între între procedura cu privire la cererile de valoare redusă și procedura de drept comun, legiuitorul a prevăzut caracterul interșanjabil al cererii de chemare în judecată, reglementând ambele ipoteze:
a) dacă reclamantul a introdus cererea potrivit dreptului comun, cel mai târziu până la primul termen de judecată va putea solicita în mod expres aplicarea procedurii speciale (art. 1026 alin. 2 NCPC, reglementare care este în concordanță cu art. 204 NCPC privind modificarea cererii de chemare în judacată);
b) dacă cererea nu poate fi soluționată potrivit procedurii speciale, instanța îl informează pe reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul nu își retrage cererea, aceasta va fi judecată potrivit dreptului comun (art. 1026 alin. 3 NCPC).
Astfel de situații, în care nu este posibilă aplicarea procedurii speciale, pot apărea atunci când valoarea obiectului cererii depășește valoarea de 10.000 lei sau atunci când cererea se înscrie într-una din materiile exceptate de lege (art. 1025 alin. 2 și 3 NCPC); deși nu credem că restricția impusă de art. 1029 alin. 9 NCPC (privind încuviințarea probelor a căror administrare nu necesită cheltuieli disproporționate față de valoarea cererii de chemare în judecată sau a cererii reconvenționale) ar trebui privită ca o condiție de adminisibilitate a procedurii, ci mai degrabă ca o recomandare, și în această ipoteză ar fi oportună soluția de judecare a cererii potrivit procedurii de drept comun.
Soluția de judecare a cererii potrivit dreptului comun a fost preferată celei de respingere adoptată în cazul ordonanței de plată în considerarea autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în procedura cu privire la cererile de valoare redusă.

[1] Expunerea de motive, p. 20-21, disponibilă pe www.just.ro.
[2] Publicat în J.O.U.E. nr. L 199 din 31 iulie 2007, p. 1-22, intrat în vigoare din 01.01.2009 în toate statele membre, cu excepția Danemarcei.
[3] Potrivit art. 3 alin. 1 din Regulament, “o cauză are caracter transfrontalier atunci când cel puțin una dintre părți își are domiciliul sau reședința obișnuită într-un stat membru, altul decât cel în care se află instanța judecătorească sesizată”.
[4] Procedura are o tradiție mai consistentă în spațiul common-law-ului; pentru un examen comparativ al unor reglementări naționale în materie facem trimitere la Ioan Leș, Reglementări naționale și comunitare privitoare la soluționarea cererilor de valoare redusă, în Revista Română de Drept Privat nr. 1/2009, p. 117-131.
[5] La pct. 15 din expunerea de motive a Regulamentului se arată că “părțile nu ar trebui să fie obligate să fie reprezentate de către un avocat sau de către un alt reprezentant al profesiei juridice”.
[6] Așa cum am arătat și mai sus, Regulamentul vizează cauzele transfrontaliere al căror obiect nu depășește valoarea de 2000 euro.
[7] Materiile excluse sunt aceleași cu cele din art. 2 al Regulamentului, precizându-se totodată și faptul că acesta se aplică “în materie civilă și comercială”.
[8] Claudiu Constantin Dinu, Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă în contextul noului cod de procedură civilă, în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2011, p. 68-78.
[9] Prezentate de Claudiu Constantin Dinu, op. cit., p. 71.
[10] La redactarea prezentului articol s-au avut în vedere versiunile oficiale ale Regulamentului în limbile română, engleză și franceză, disponibile la adresa www.eur-lex.europa.eu. în acest sens, arătăm că în engleză sintagmele folosite pentru “cererile de valoare redusă” și respectiv “cererile neevaluabile în bani” sunt “small claims” și respectiv “non-monetary claim”, iar în franceză “petites litiges” și respectiv “demande non pécuniare”.
[11] Potrivit art. 5 pct. 5 din Regulament, “în cazul în care, în răspunsul său, pârâtul susține că valoarea unei cereri neevaluabile în bani depășește limita stabilită la art. 2 alin. 1, instanța hotărăște, în termen de 30 de zile de la transmiterea răspunsului către reclamant, dacă cererea se circumscrie domeniului de aplicare a prezentului Regulament. Această hotărâre nu poate fi contestată separat”.
[12] Proiectul de ordin al Ministrului Justiției privind aprobarea formularelor utilizate în procedura cu privire la cererile de valoare redusă a fost supus dezbaterii publice în data de 05.06.2012 pe www.just.ro.
[13] Secțiunea a II-a din Cap. I, Titlul III, Cartea I se intitulează “Determinarea competenței după valoarea obiectului cererii introductive de instanță”.
[14] Gheorghe-Liviu Zidaru, Considerații cu privire la normele de competență cuprinse în noul cod de procedură civilă. Competența materială (I), în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2011, p. 175.
[15] Legea nr. 76/2012, publicată în M.O. nr. 365 din 30 mai 2012.
[16] De exemplu, în cazul unei cereri al cărei obiect este în valoare de 1900 lei – taxa de timbru pentru procedura specială este în cuantum de 50 lei, iar pentru procedura de drept comun de 163 lei; iar în cazul unei cereri al cărei obiect este în valoare de 10000 lei – taxa de timbru pentru procedura specială este în cuantum de 150 lei, iar pentru procedura de drept comun de 711 lei.
[17] Mihaela Tăbârcă, Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (art. I – Comentarii), ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 5-10.
[18] Singurul argument de text privind opțiunea între cele trei proceduri (de drept comun, ordonanța de plată și cererile de valoare redusă) se regăsește în cuprinsul altei proceduri speciale, respectiv evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept – art. 1034 alin. 3 NCPC.
[19] Claudiu Constantin Dinu, op. cit., p. 78.
[20] Claudiu Constantin Dinu, op. cit., nota 10, p. 73.

Anamaria MăSTăCăNEANU